Le cri du changement

Le bel automne est propice aux changements. Le vert vire au jaune et au rouge, les fruits mûrs tombent, les fleurs fanées se dessèchent sous le soleil qui faiblit.

Cette métamorphose est accompagnée d’une certaine mélancolie, tantôt dépressive, tantôt abyssale.

La symphonie des couleurs et de la nature décrépite  ne manque pas d’exubérance. On sent la fin de la vie se rapprocher… et la chute dans l’interminable nuit hivernale… Glacée et infinie.

Une exubérance pas excessive. Une décadence maîtrisée quand on arrive au bord du précipice à pleine vitesse et on s’arrête à juste temps pour admirer la vue.

Pour goûter le fruit doux-amer du déséquilibre.

Sa fii copil e-un lucru serios

Am tot auzit, de mai aproape, de mai departe, cum nu e bine sa cresti, cum trebuie sa ramanem copii cat mai mult timp.

Totusi nu inteleg de ce a fi copil este, mai aproape, mai departe, insotit de un fel de de-responsabilizare, de o lipsa de proiect al vietii. Daca fac un exercitiu de re-amintire constat ca niciodata nu am fost mai responsabil ca la 5 ani. Niciodata nu am fost mai atent ca atunci cand Bunica ma invata despre Incredere, despre Sinceritate, despre Responsabilitate.

Cand ma uitam in sus tinand-o de mana aspra mirosind a lapte Doina, ascultand cu sfintenie instructiunile de traversat Strada Mare. Analizand si calculand riscurile potentiale si consecintele.

Ma nedumereste acum confuzia care se face, mai aproape, mai departe; refuzul de a creste, de a construi ceva in viata, de a se proiecta, de a avansa.

Niciodata nu am fost mai fericit ca la 5 ani cand o asteptam pe Bunica la gradinita. Ii zaream puloverul verde de la departare, stand in picioare la fereastra in vestiar.

As spune ca avem o datorie de a ramane copii. De a iubi sincer, de a ne arata naiv emotiile, de a crede in oameni, de a avea curaj, de a visa lucruri imposibile.

Niciodata nu am fost mai liber ca atunci cand eram copil.

About how America discovered Christopher Columbus

They had found him almost dead on the beach. Half burried in the sand. And what a strange creature he was… On the 40 degress heat he wore a black velours costume and large boots with heavy metal pins. He had a triangular sailor’s hat.

They carried the heavy wet body to the village. They undressed him and cured him with ancient remedies. After two weeks of suffering he was feeling much better, walking around free in his bamboo leaves bermudas.

But he was already thinking ahead, about his comeback. He would become rich and famous, on the first page of history books, all over the world. Statues would be built everywhere for the Great Explorer.

So he sailed back to the mainland. When he arrived, he had already forgotten about how they had saved him that day, when he was laying on the beach in his own piss.

The Great Conqueror… Quelle immense mensonge… Quel énorme mythomane…

His name was Christopher Columbus. For it was not Christopher Columbus who discovered America, it was America who discovered Christopher Columbus.

I just hATE traffick…

The M A O B A Mystery. Or the Mystery of Nobel, Island of Temptation and Lust

Once upon a time, in a land of prosperity and freedom, a big Monster came and ate everyone’s homes. Though nobody had ever spotted the Monster, there were a few people who claimed the monster had a huge head, full of steam.

All of a sudden, a mysterious and unknown knight in shining armor appeared. He said he would fight the Monster and get everyone’s homes back. People in the streets and the entire planet saluted the appearance of the mysterious and unknown knight.

Then the knight began a crusade against war and the Monster. And everyone cheered and applauded ecstatically.  By the time the crusade was over, the whole planet was bankrupt. The crusade had an astronomical budget. In the end, wars and conflicts appeared more numerous than ever and the Monster was roaming and eating homes like never before.

This story is fiction. But it might become reality.

That’s why I simply don’t understand President Obama’s decision to accept the prize. Nor the decision of the Nobel Committee.  The list of the nominees closed 10 days after Barack Obama was elected President. Why should a freshly elected President, a rookie, be on the Nobel list?

Normally a prize is awarded for something we have already done. For Great Achievements. Well, this one seems to have been given for Great Expectations. As peace keeping missions are not science and so impossible to predict, it is impossible to understand why President Obama was awarded the Nobel Peace Prize and why he accepted it.

When I first saw this, I almost died laughing

Wanna have a piece of ME?

Pfffffff…. come and get it.

Nu sunt mandru ca sunt român.

De fiecare data cand ma intorc in Romania am asa…o durere in suflet. Imi propun sa scriu despre asta fara ca sa se inteleaga ca “ala care traieste in Occident, a uitat de unde a plecat” etc

Am observat doua lucruri in Romania, care ma fac aproape sa plang cand stau acum si scriu.

Unu – > efortul nostru continuu si placerea imensa de a ne interesa de altii, de a-i analiza si de a-i judeca. Ma intreb ce s-ar intampla oare daca aceasta energie considerabila s-ar indrepta spre noi insine? Auto-analiza. Auto-critica. Auto-judecata.

Doi – > tendinta accentuata de a nu fi cinstiti, de a insela si de a face rau. Viata in Romania este un parcurs jalonat printre escrocherii si agresiuni de tot felul. Va povestesc cat se poate de pe scurt ce s-a intamplat. Am avut placerea sa organizez un workshop la Bucuresti, cu cel mai mare client B2B din Franta, full HP. L-am adus cu mine pe directorul general al acestei companii cu o cifra de afaceri de aprox 60 de milioane de dolari. 

In total eram 5, deci ca sa mergem de la Intercontinental la restaurantul Jaristea langa Mitropolie, a trebui sa luam doua taxi-uri. Desi m-am uitat exact in ochii soferului creol cand i-am spus sa puna aparatul domnilor care nu vorbesc romana, tipul a reusit sa-l faca sa plateasca 80 RON pentru o cursa care nu facea mai mult de 8 RON.

Buun…

La Jaristea nu mi-a placut. La preturile unui restaurant bun din Paris, mancarea nu s-a ridicat la asteptari, iar atmosfera e usor kitsch. La sfarsitul serii, pe la 1 noaptea, cand am vrut sa achitam nota de plata – aproximativ dublul unui salariu mediu din Romania – chelnerul vulpoi vine si ne spune ca POS-ul nu merge si ca trebuie sa platim cash. 

M-am uitat cu atentie la bonul fiscal: suma care iesise de la calculator era taiata cu pixul. O noua suma artizanala aparea mai jos, cu aprox. 10% mai mare. M-am uitat putin jenat la comesenii mei care incercau sa citeasca in ochii mei umezi de jena care era problema. Apoi am iesit cu totii printre blocuri sa cautam un bancomat prin apropiere.

In Romania suntem angajati intr-un joc permanent al agresiunii. Nu stiu de ce, suntem aproape inumani in unele situatii. De unde Dumnezeule atata ranchiuna?

Cred cu multa umilinta ca singura metoda prin care ne putem elibera de ura asta este sa ne intoarcem inspre noi insine.

Une belle histoire n’est jamais terminée.

O poveste frumoasa nu se termina niciodata. Iata de ce prieteniile adevarate si iubirile profunde, sensibile, raman o parte din noi.

Cand eram mic si terminam o carte care imi placea mult, imi spuneam resemnat “orice inceput are si un sfarsit”.

Fals. Orice inceput prost are un sfarsit. Nu putem fi fatalisti in legatura cu povestile frumoase.

Cand o poveste frumoasa se sfarseste e suficient sa scriem naratorului. El se va pune constiicios la masa de lucru, va resuscita trecutul si va crea un nou viitor.

O viata avem… sau what seems to be the meaning of life ?

Si totusi aceasta unicitate de care suntem cu totii constienti nu pare sa ne motiveze… Daca suntem convinsi ca this is it ar trebui sa fim foarte motivati sa make it happen.

Ce anume da sens vietii? Iata o intrebare care ne preocupa mult mai putin decat clasica ai dus gunoiul? sau ce este de mancare in frigider ? 

Dar in definitiv cati oameni pot pretinde ca au un destin exceptional ? Si ce inseamna un destin exceptional ? Intr-o lume in care America a fost deja descoperita si bariera de 9.50 e pe cale de distrugere dupa 100m sprint, nu mai sunt prea multe lucruri de facut.

Din plictiseala sau din blazare, imbratisam cu entuziasm destine mediocre, traind cu iluzia unor momente de glorie din trecut sau a unor placeri trecatoare. Asimilam evolutia cu cresterea economica si inteligenta cu numarul de electrocasnice din bucatarie. Consumam si iarasi consumam. Placeri frivole. Ne casatorim si facem copii mai mult dintr-un instinct si o presiune sociale, iar familia devine un fel de celula care ne ajuta sa facem fata mai usor dificultatilor vietii.

Ma intreb oare de ce ne indepartam atat de mult de esenta ? Este oare de vina mediul sau noi insine uitam esenta ? Ce s-ar intampla daca in fiecare dimineata ne-am trezi hotarati sa dam sens vietii, sa raspundem la intrebarea what is the meaning of life ?

Nighty night.